duminică, 14 iunie 2015

Proiectul

„Clujul Văzut Altfel” inițiat de Cluj.com mi-a purtat pașii spre satul Finciu din comuna Călățele, județul Cluj.
Acest sat a împlinit, cu puțină vreme înainte de vizita mea, 555 de ani de atestare documentară, ceea ce nu este puțin lucru! Pe drumul care duce în sat, pe porțiunea cuprinsă între Călățele și Finciu, campania agricolă de toamnă este în plină desfășurare: un domn își strâge fânul cu un ritm lent, copiat parcă din eternitatea locului


în timp ce o întreagă familie (cel mai probabil) strânge recolta cu combina

 

iar paiele cu forța brațelor


     
   

Peste toate acestea veghează, dintotdeauna, Șoiomu', semeț peste o zonă importană din Țara Călatei, vizibil din orice punct al satului


Suntem întâmpinați de preotul care slujește la biserica ortodoxă din sat, domnul Vicențiu Vamos, care, cu mare amabilitate stă de povești cu noi, prilej cu care am aflat multe lucruri interesante despre comunitatea care trăiește aici, pe care, firește, le scriu mai jos, pentru a fi la dispoziția oricui este interesat de această zonă.


Satul Finciu este atestat documentar din 9 iulie 1459 și a purtat mai multe nume în timp, știind precis, spre exemplu, că acesta era Satul Nou (Ujifalű, în limba maghiară) în 1733, iar în 1831 Finț. Cu o populație actuală de 75-80 de persoane (culmea, în 1750 în sat trăiau 150 de suflete!), a căror vârstă este cuprinsă între 6 luni și 85 de ani, satul se agață de timpul prezent prin vizita săptămânală a poștașului, prin telefonie mobilă și televiziune prin satelit, la care se adaugă nelipsita, de acum, conexiune la internet, disponibilă pe toate terminalele de telefonie și nu numai. Cu toții români, majoritatea populației este ortodoxă, dar există 10 persoane care sunt penticostale, ceea ce nu este o piedică în bunele relații între săteni. Deși nu sunt mijloace de transport în comun spre această localitate și nici gaz, cabinet medical nu există, satul este racordat la energie electrică, rețea de canalizare și apă curentă, stația de epurare fiind chiar în hotarul satului:



Biserica ortodoxă din sat a fost construită în anul 1936, la intrarea în aceasta fiind inclusă în zidărie o grindă din lemn,inscripționată în 1756, desprinsă din fosta biserică de lemn a satului.


Hramul bisericii este Înălțarea Domnului și se sărbătorește anual atunci când este această sărbătoare în calendarul creștin, fiind cu dată schimbătoare.


        

        

În sat a mai fost o biserică din lemn, care, din motiv că fincenii mergeau la munca pe câmp sau creșteau animale pe pășunile din Dealul Negru sau Finci Pădure ( ori Dealul Mare, cum îi mai zic localnicii), a fost mutată la începutul secolului trecut în satul Dealul Negru, pentru a le fi mai aproape pe timpul verii. Aceasta purta numele Sfinții Voievozi, era construită în anul 1764 și, din păcate a ars în 2012, într-un incendiu cauzat de un scurtcircuit.
În data de 16 august, cu mic, cu mare, toți cei care au o legătură cu satul Finciu se adună  la Căminul Cultural pentru a participa la evenimentul „Fii satului”, aflat la prima ediție în acest an, prilej cu care a fost lansată și o carte, cu ocazia împlinirii, așa cum am scris și mai sus, a 555 de ani de atestare documentară. Cartea se numește  FINCIU - Un sat pentru sufletul meu, este o schiță monografică și este scrisă de doamna Ana Tripon Lăcătuș și domnul Cristian Claudiu Filip. Dintre fii satului care „au ajuns oameni mari”, cum spun localnicii, îi pot aminti pe domnul Nicolae Toadere, inspector școlar la Inspectoratul Școlar Cluj, domnul Ioan Remulus Toadere, profesor de matematică-fizică. 
Localnicii își câștigă existența în principal din creșterea animalelor, culegerea de ciuperci, adunarea fructelor de pădure și câțiva, mai norocoși, lucrează la gaterele din împrejurimi. În sat există școală, dar nu funcționează, cei 11elevi ai satului mergând la Călățele cu microbuzul școlar, nici unul dintre profesorii de acolo nefiind din Finciu. Nu există pensiuni în sat și nici opțiuni de cazare, lucru suplinit cu bine de satele învecinate.


Preotul a avut amabilitatea să o cheme în ajutor pe o doamnă din sat, Viorica Toadere, care pare să știe tot ce mișcă și ce nu, de jur împrejur și chiar mai mult decât atât!


Doamna Viorica, o adevărată enciclopedie vie a satului, ne-a povestit atât de multe, încât cu mare greutate aș putea reuși să vă scriu, la rându-mi, cele aflate. O încercare am să fac, totuși!
În jurul satului sunt zone faine, cu forme de relief diferite, care poartă nume în spatele cărora se ascund povești, cu siguranță: Valea Ungurilor, Cornul Dealului, Desca, Peste Deal, Fanciu, .... Evident că există și o legendă a satului: prin anii 1400, un cioban maramureșan a trecut munții cu turmele sale de oi și s-a oprit pe aceste meleaguri, lângă izvorul Cioroiul Satului, pentru simplul fapt că apa era bună de băut și tot timpul răcoroasă. Numele acestuia era Pripon. No bine, no! Zice doamna Viorica, retoric, firește: „oare cum se face că un nume des întâlnit la noi este Tripon și nu Pripon, așa cum l-a chemat pe ciobanul din legendă?” Bună întrebare, zic eu! :))
Extrem de amuzant a fost momentul în care am discutat despre porecle! Spre exemplu, dânsa este Viorica Toadere Anuțuli Mitri sau Li Todoru Irimiii, în funcție de momentul la care se face referire: înainte sau după căsătorie! Precizez că transcrierea poreclei îi aparține doamnei în cauză și m-am distrat foarte tare când am constatat că una este să spui o poreclă și alta este să o scrii! Doamna Viorica poate fi găsită la magazinul din sat, care are un nume ușor de reținut: Vio Finciu!
Am avut ocazia să vedem și un port popular din sat, adus la biserică pentru noi:


          

 
                         
Le mulțumesc frumos gazdelor noastre pentru timpul acordat și informațiile oferite!


La plecarea din sat, un câine ne privește, absent. 


În speranța că ați ajuns să citiți și aceste rânduri și că povestea mea nu v-a plictisit, vă doresc o zi plăcută! :))

Foto: Daniela Stănoiu 


















7 comentarii:

  1. Cred ca ulita pe care merge doamna e aproape neschimbata din 1459. :))

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Posibil ca stâlpul de beton și vopseaua de pe gard să fie mai recente! :)

      Ștergere
  2. Acum am înțeles lipsa...
    Plimbări la țară, evenimente. ...Timp ocupat cu locuri și lucruri frumoase....;)
    Cred ca vot mai urma povesti...așa simt eu...:))
    La mine în Moldova propun e un fel de cui de vreo 30-40 cm, gros din fier , prins la capătul lanțulu de care e legat animalul (cal,vaca) ce se baga în pământ acolo unde decizi sa priponeşti animalul pentru a servi masa...:))

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. La mine în Moldova, pripon*..... (corectură )

      Ștergere
    2. Lipsa mea din online se datorează noului loc de muncă, sunt plecat de dimineața până seara, adeseori mai multe zile nu dau pe acasă. Acum va fi mai greu cu blogul, dar nu voi renunța. Cel puțin așa sper ....

      Ștergere
  3. cum spune si Geanina, acum inteleg lipsa, te-ai plimbarit si frumos ne-ai povestit :)
    ne-ai aratat un loc peste care a trecut timpul dar a trecut cu folos si va continua sa treaca....
    multumim ca ne-ai luat si pe noi la plimbare! :)

    RăspundețiȘtergere